De mic copil, Chichiriţă a suferit de tot felul de beteşuguri. Poate din pricină că s-a născut prematur, mamă-sa, săraca, lepădîndu-l înainte de termen, taman de sîntu' Toader cînd a tras o sperietură soră cu moartea, auzind noaptea un cal împiedecat, rătăcit la ei prin ogradă, lovind cu copitele în stîlpul prispei. Poate de-aceea Chichiriţă a ieşit cam negătat, puţintel la trup şi cu mintea cam slabă. Nu prea se juca cu ceilalţi copii din pricină că avea o hibă la piciorul drept şi şchiopăta, nu mergea la scăldat fiindcă îi era frică de apă, iar de cai se temea într-aşa măsură că dacă vedea vreunul, chiar înhămat la căruţă, fugea, se ascundea în fundul grădinii şi nu ieşea de acolo pînă cînd cineva îl asigura că nu-i nicio primejdie să fie călcat în copite.
Cînd a venit vremea să meargă la şcoală, mamă-sa s-a codit fiindcă îl ştia de neisprăvit, iar copiii pot fi tare nemiloşi cu cei pe care natura i-a năpăstuit, dar atîta s-a rugat el de ea să-l lase să fie în rînd cu ceilalţi, încît n-a avut încotro, i-a cumpărat abecedar, caiete şi creioane, iar în 15 septembrie l-a luat de mînă şi l-a dus pînă la uşa clasei.
" Cum îţi zîce, ţie, copchile?" l-a întrebat domnu' Ardelean, care luase în primire în acel an clasa I.
" Chi-Chiriţă, Genu, a lu' mama Mărie!" a răspuns el împleticindu-şi limba, dar privind tare curajos în sus către dascăl.
" Noa, bine, fătu' mieu, i-a zis învăţătorul, treci amu' în prima bancă să nu te pierd cumva pîntre crepături la poghiele!"
Aşa era înscris în catalog, Eugen ( Genu') Chiriţă, dar i-a rămas pentru totdeauna porecla de "Chichiriţă", iar dacă de bîlbîială a scăpat, de cognomenul acesta caraghios, niciodată. La carte se descurca binişor şi trăgea cu spor plaivazul pe hîrtie făcînd tot felul de beţişoare şi buclişoare şi era atît de fălos de îndemînarea sa, încît atunci cînd venea de la şcoală, ţipa să-l audă toată uliţa:
" Ni aicea, mamă, să vezi cum scrie Genuţu teu!"
Cînd au trecut însă la abecedar, lucrurile s-au complicat .Din pricina bîlbîielii nu putea nicicum pronunţa " o, i - oi" sau "bî, o, i - boi" aşa că domnu' Ardelean a chemat-o pe mamă-sa la şcoală să-i spună:
" Nană Mărie, ficioru' ăsta a dimitale, are o hibă la limbă...bine-ar fi să-l duci la oraş la un doftor să vezi care-i baiu' că rîd copchii dă el, de' nu mai poci ţîne lecţia!"
Săraca femeie a lăcrimat auzind astea, ce să-i faci pentru ea, Genuţu maicii era ăl mai frumos şi deştept prunc de pe faţa pămîntului, dar ce vină să-i faci, pînă şi cioara crede că puii ei îs ca spuma laptelui. La doctor în oraş nu l-a dus, că n-avea rost, dar vecinele au împins-o să-l caute pe moş Negruţ zis " drege oase". L-a privit moşu' în ochi, avea o privire albastră şi blîndă dar scrutătoare, l-a mîngîiat pe capul prea mare faţă de trupul subţirel şi l-a întrebat:
" Te doare oarece, pruncule?"
" Ni-nimic, a gîngăvit Chichiriţă, nu-numa cînd mă pă-pălesc la chi-chicior cu-cu-cu o chi-chiatră!"
L-a pus moş Negruţ să scoată limba şi iute-iute pe negîndite, l-a înţepat la rădăcina ei cu un bold lung.
" Amu' te doare, fătu meu?"
" Auuu, mă doare... cum frasu' să nu mă doară! a urlat el limpede, fără să se împleticească.
L-a uns apoi vraciul pe limbă cu un ir numai de el ştiut şi a învăţat-o pe mamă-sa să-i clătească gura timp de o lună cu fiertură de limba-soacrei şi păpădie şi uite-aşa, fără ajutor de la logoped sau orelist, a scăpat definitiv de vătămătură. De poreclă însă n-a scăpat, chiar cînd ajunse flăcău, se aţineau ţîncii după el cîntînd:
"Cine vine pe uliţă,
Nu e turc şi nici chinez
Iacă mare chichirez,
Îi doar badea Chichiriţă"

Cînd a terminat cele opt clase în sat, s-a adunat toată familia la sfat să vadă ce-i de făcut cu el. De muncă nu era bun, dacă-i puneai coasa-n mînă se ivea primejdia să-şi taie vreun picior, de vite îi era frică, de cînd îl luase o junincă în coarne şi-l zburătăcise peste gard ca pe un pui de curcă. Nici putere n-avea prea multă fiind slăbuţ la trup şi cam chisnovit, aşa că s-au hotărît să-l lase să facă ce-i doreşte sufletul.
" Io vreau să mă fac profesor", i-a anunţat răspicat Chichiriţă pe ai lui.
Mamă-sa s-a luat cu mîinile de cap, pe ea n-o ducea mintea cum ar putea Genu a ei s-ajungă aşa învăţat, dar n-a zis nimic. S-a îmbrăcat în straiele de duminică, a înnodat în batistă cîţiva lei şi s-a urcat cu fiu-su în tren pînă la oraş, unde avea nişte nemoşaguri, ca să vadă ce-i de făcut. Norocul lui a fost că odată cu deschiderea Combinatului de mase plastice, era mare nevoie de băieţi şcoliţi care să mînuie utilajele şi uite-aşa a ajuns el la şcoala profesională, de unde după trei ani a ieşit nu profesor, cum spera mumă-sa ci operator chimist.
" Ce face Genu al tău Mărie, o iscodeau babele în sat, o gătat işcoala ceia, o ieşît profesor?"
Ca să scape de gura lor, ea le răspundea iute, din vîrful buzelor:
" Amu' nu învaţă de profesor, că studureşte să fie doctor dă celea chimice, de-i zîce operator şi să opereze, mintunaş!"
Era tare făloasă cînd îi venea ficioru' de la oraş şi-l vedea îmbrăcat domneşte, iară cînd lumea l-a văzut călare pe o motocicletă, fiindcă avea leafă bună şi i se urîse să facă naveta cu trenul la Combinat, s-au crucit babele, ba chiar şi moşii, fiindcă la una ca asta nu se aşteptaseră, iară Chichiriţă parcă mai crescuse şi se înzdrăvenise la trup de cînd nu mai umbla pe jos şi se dovedea aşa de învăţat cînd îi lămurea pe toţi cum operează el la Combinat. Numai armigul pintenog şi şarg al lui Piparcă n-a dovedit respect faţă de învăţătura lui, iar într-o duminică cînd trecea în viteză pe drumul mare, călare pe Java lui roşie, îi ieşi dinainte, nechezînd aţîţat de-o mînză-n călduri. Chichiriţă a dat să-l ocolească, dar ceasu' rău l-a împins pe o grămadă de pietriş, de unde fu proiectat taman în poarta din fier forjat a CAP-ului.
Scăpă cu viaţă, dar cu piciorul stîng zdrobit în trei locuri. Cînd ieşi din spital, se văzu că n-avea să mai calce niciodată drept, iar şchiopătatul din naştere nici că se mai vedea, într-atît de ologit păşea. Nu-i vorbă că în rest rămase zdravăn şi după ce mulţumi cerului că scăpase îşi văzu mai departe de treabă şi într-atît era de apreciat la fabrică, încît într-o duminică după prînz, venea la fiecare sfîrşit de săptămînă acasă, îi spuse maică-si:
" Amu, mamă să ştii c-ajung om mare de tăt, m-o chemat tovarăşu secretar de la Combinat să mă bage-n partid!"
Nană Mărie cînd l-a auzit nu i-a venit să creadă şi a fost întîia şi ultima oară de cînd ajunsese domn, cînd l-a certat:
" Tulai, Doamne, fătu meu că tare prost te-am făcut! D' aia te-am dat io la işcoală la oraş, să te faci comunist? Bage dracu' n partidu' lor o mînă de foc, că-mi stricară pruncu'!"
Chichiriţă n-a zis nimic, dar în partid tot a intrat şi faptul acesta i-a adus mare folos, fiindcă după jumătate de an, l-a trimis partidu' la specializare taman în URSS, mai precis în Regiunea Autonomă Sovietică Başkiria unde funcţiona un combinat asemănător celuia în care muncea el. De data asta mamă-sa a fost de-a dreptul îngrozită şi a început să-l bocească ca pe morţi, ştia ea bine ce-i cu ruşii, că avusese ea un unchi şi doi fraţi mai mari trimişi la munca de reeducare şi reconstrucţie în Donbas şi nu se mai întoarseră de acolo. De întors s-a întors şi încă mai mare domn, acum ajunsese după un stagiu în muncă de trei luni, maistru echipamente şi utilaje în industria chimică şi iar se minunau babele din vecini:
" Nană Mărie da' la ce-i maistor Genu' a dimitale?"
Maistori erau destui în sat: covaciul care potcovea caii şi dregea plugurile, morarul care măistorea la moară făină bună, dar ca şi Chichiriţă niciunul nu era. Un singur of, avea săraca femeie! Ca orice mamă vroia să-l vadă aşezat la casa lui şi să-şi crească nepoţii. Nimic de zis, de cînd se-ntoarse din Rusia, Genu arăta mult mai fercheş, se purta la costum cu cravată şi-şi dădea cu odicolon pe păr, dar fetele de măritat nu prea se înghesuiau să-l cunoască. Prima la care au mers în peţit a fost Cătălina lu' Truşcă. Frumoasă fată, năltuţă, ascultătoare şi harnică, cu părul ca grîul împletit într-o coadă groasă care-i ajungea pînă la şale şi pe deasupra ai ei erau gospodari vrednici, aveau de toate. Numai că din "statu la vedere" cînd s-a dus Chichiriţă cu maică-sa la părinţii fetei n-a ieşit nimic. Degeaba au povăţuit-o părinţii că n-ar fi rău să se facă doamnă la oraş. Cătălina, pe cît se-arăta de blînduţă de felul ei, cînd s-a pomenit de măritiş nici n-a vrut să audă:
" Nu-l iau pe Chichiriţă nici moartă!" a zis ea îmbufnată.
" De ce fata mamii, fiindcă-i şchiop? Noa, nu-i bai, macăr nu fuje după alte muieri!" spus mamă-sa.
" Îi urît şi nărod de dă-n gropi şi rîde lumea de mine dacă-l iau!" a răspuns fata.
Au urmat la rînd şi alte fetişcane bune de măritat , dar ca un făcut niciuna nu vroia să se facă doamnă la oraş, aşa că, împins mai mult de gura lumii, Chichiriţă luă problema însurătorii pe cont propriu şi după jumătate de an de cînd Cătălina îi refuzase mîna, se întoarse într-o sîmbătă seara acasă braţ la braţ cu o femeie voinică, cu pieptul mare şi părul cît o claie de fîn. Maică-si nu-i pică prea bine că hodoronc-tronc i-a adus în casă o străină, dar el îi spuse tăios:
" Ea-i Ana-Maria, ne-am logodit şi-o să-mi fie tovarăşă de viaţă!"
Nana Mărie n-avu încotro tăie o pereche de hoare grase să facă zamă cu laşte şi le-aşternu patu' n camera de la uliţă, dar nu prea-i plăcu aleasa, că era lenevoasă, mare şi grasă cît două muieri zdravene cum îi arăta de-altfel numele şi făcea mofturi ca la oraş, dar nu avu ce face şi se pregăti de nuntă. Căsătoria însă nu mai avu loc şi într-o dimineaţă logodnica îşi făcu bagajul, se sui în tren şi de atunci nimeni n-a mai văzut-o prin sat. Peste o lună de la acest episod, Chichiriţă veni acasă cu altă logodnică . Aceasta era lungă şi slabă ca o prăjină şi avea nişte unghii lungi şi vopsite cu ojă, de nu putea apuca nici lingura s-o ducă la gură. Nu rămase nici ea decît o săptămînă în sat şi plecă pe neanunţate ca şi cealaltă, iar mumă-sa mai că se bucură fiindcă dacă venea în fiecare săptămînă cu cîte-o aleasă nu mai rămînea nicio găină în coteţ.
" Amu' măi Genule, îl întrebă, Andrei, vecinul şi colegul lui din şcoala primară cînd se întîlniră duminica la birt, de ce pleacă tăte fătucile celea...nu le-o plăcut la noi?"
Acesta ridică din umeri şi spuse acrit:
" Nu ştiu, avea fiecare cîte o hibă!"
Andrei nu se lăsă şi comandă două halbe cu bere, iscodindu-l mai departe:
" Da' le-ai probăluit, măi Genule, să vezi dacă au vro hibă?"
Chichiriţă nu răspunse nimic, iar celălalt concluzionă nemilos:
" Apăi, io cred că hiba-i la tine , măi ficior, nu la ele!"
Enigma n-a dezlegat-o nimeni, deşi îl bîrfeau destui că-i bicisnic şi fătălău, iar ai lui s-au împăcat cu gîndul că aşa-i fusese dat să trăiască, de-a pururea singur ca un pui de cuc. După ce muriră ăi bătrîni, Chichiriţă dădu casa în chirie unor ucrainieni şi trecea pe-acolo doar din an în paşte ca să-şi primească drepturile după învoială: o sută de lei pe lună, un porc gras de Crăciun şi un miel în Vinerea Mare.
Atunci cînd l-am cunoscut eu, Chichiriţă avea peste patruzeci de ani, dar cînd îi vedeai statura măruntă, trupul contorsinonat faţa palidă, cu ochii apoşi şi fruntea cît capacul unui cazan nu-i dădeai mai mult de douăzeci şi cinci. Fusesem repartizat după terminarea facultăţii la Combinat ca stagiar şi aşa cum se obişnuieşte, trebuia desemnat cineva care să-mi prezinte toate utilările şi procesul tehnologic. Şeful secţiei m-a privit îngîndurat peste rama groasă ochelarilor săi de prezbit:
" Te preia Chichiriţă, că şi-aşa n-are nimic de făcut!"
M-a intrigat remarca sa, dar odată cu trecerea anilor competenţa lui Chichiriţă în domeniul polimerizării polietilenei devenise notorie în combinat. Se povestea tuturor novicilor ca un exemplu edificator, o întîmplare petrecută cu vreo cinci-şase ani în urmă. Ocupa pe atunci funcţia de şef de tură şi trebuia să efectueze o operaţiune de purjare a reactorului principal de resturile rămase după polimerizare. Privind peste umărul lui strîmb tabloul de comandă, Lupu, o namilă tuciurie cu părul creţ şi tenul de maur îi spuse:
" Meştere, io zîc să ai grijă o ţîră...termometăru' arată păstă tri sute dă graduri!"
Chichiriţă îl privi pieziş de jos în sus:
" Lasă mă, nu mă-nvăţa tu pă mine carte...cînd eram în Başkiria nici n-aveam termometre sau alte scule şi tăt merea treaba!"
Ţiganul lăsă la o parte respectul datorat unui cadru tehnic superior şi se stropşise furios:
" Eşti bolund, sare dracului în aer tătă instalaţia, mai ceva ca bombardeaua atomică!"
Celălalt se stropşi arţăgos la el:
" Mama mă-ti dă ţîgan nu-mi dai tu mie lecţii!"
Întinse mîna ca să acţioneze maneta care dădea drumul amestecului purjant de gaze în reactor, dar Lupu îl plesnise peste încheietură cu o cheie de 22. Incidentul a rămas fără urmări, "specialistul" umblă cu mîna în gips o lună, iar recalcitrantul primi în Adunarea Oamenilor Muncii pe Combinat, la şedinţele căreia Chichiriţă era nelipsit, vot de blam.
A doua zi dimineaţa cel care trebuia să mă iniţieze în tainele instalaţiei de polimerizare catalitică se prezentă punctual, îmbrăcat în-tr-o salopetă bleumarin nou-nouţă, cu o cască din plastic galben pe creştet. Îmi oferi una aidoma şi am început să colindăm toate sectoarele cu o planşă A 2 în mînă. Chichiriţă se dovedi un ghid neinspirat, încurca denumirile instalaţiilor şi amplasamentele utilajelor, iar cînd mi-am exprimat nedumerirea se scuză:
" Ştiţi tov inginer, io mi-am făcut stagiul de specialist în Başkiria...aveţi dreptate, kassetnyĭ ryeaktor îi reactor modular nu bufera sudna!"
După ce am terminat de efectuat turul, se apropia pauza de masă, m-a întrebat:
" Nu doriţi să servim masa împreună? Am nişte clisă faină afumată de purcel, de la ţară...La cantină e mîncare cam slabă azi, au gătit arpacaş cu rîntaş de ceapă!"
De-atunci n-am mai scăpat de el. Mă urmărea prin secţie cu planşe şi planuri în mîini, bombardîndu-mă cu întrebări despre iniţiatorii de polimerizare, monomeri, poliadiţie, masă moleculară, catalizare controlată şi alte chestii, de parcă existenţa lui ar fi atîrnat de toate acele date teoretice.
De fiecare dată cînd observa că-i răspund în doi peri, se scuza:
" Nu vă supăraţi tov inginer, aşa-s io, mereu dornic să-nvăţ lucruri noi..dumneata ai mai multă şcoală, eu în schimb am experienţă şi aşa cum ne învaţă partidu' colaborarea dintre tehnologii cu studii înalte şi personalul muncitor cu pregătire medie îi calea cea mai sigură spre progres şi rezultate bune în producţie!"
O singură dată cînd l-am întrebat dacă are familie, a părăsit limbajul de furnir şi a oftat:
" Ce să-i faci dragule, aşe m'o fo scrisu' să trăiesc sîngur ca cucu!"
Hazardul a vrut să-ajungă Chichiriţă un erou. În condiţii obişnuite n-avea nicio şansă să fie remarcat pentru vreo faptă deosebită, dar într-o după amiază de duminică, secţia funcţiona în flux continuu, una dintre pompele care transportau solventul spre reactor se supraîncălzi, iar dintr-o conductă fisurată începu să picure combustibil peste carcasa încinsă. Soarta făcu ca taman el să se preumble fără o misie precisă prin sector. Simţind mirosul de vapori de hidrocarburi se repezi la panoul PSI şi înşfăcă un stingător uriaş de incendiu, cel mai voluminos pe care-l găsi. A fost o enigmă pentru cei care sosiră în grabă la locul accidentului să înţeleagă cum a reuşit Chichiriţă să care recipientul greu de patruzeci de kilograme pe scara turnantă şi să-l acţioneze eficient asupra focarului . Oricum intervenţia sa a fost salutară, fiiindcă dacă incendiul se extindea la rezervorul de hidrogen aflat la doar cincizeci de metri, explozia ar fi pulverizat tot combinatul şi clădirile de la periferia oraşului pe o rază de zece kilometri. Pompierii l-au găsit căzut sub scara metalică, cu stingătorul uriaş strivindu-i pieptul.
L-am vizitat la terapie intensivă unde fusese internat după o intervenţie chirurgicală dificilă în care pierduse mai mult de jumătate din cantitatea de sînge.
Ne-a privit cu o sclipire de mîndrie în ochii şterşi,alb ca varu', pierdut printre pături, sonde, perfuzii şi tuburi pentru ventilaţie.
" Nea Chiriţă, i-a spus şeful de secţie care ne însoţise, ai făcut o faptă eroică, n-am cuvinte să-ţi mulţumesc în numele întregului colectiv..."
" Păcat că nu mai trăieşte săraca mama, să mă vadă amu!" zîmbi el palid.
" Meştere, să mînci bine, să te pui iute pă picioare şî cînd îţi dau drumu' doftorii să vii la o tablă la mine acasă!" îi spuse Lupu,aşezînd cu stîngăcie pe noptieră o oală cu sarmale gătite de nevastă-sa.
" Vin, fătu mieu cum să nu vin!" spuse Chichiriţă emoţionat.
" No, amu să cheamă că eşti şi dimnita ţîgan fiinc-ai în vînă tri litre dă sînje colorat!" adăugă celălalt şi ne făcu semn să ieşim la o ţigară.
Nu mai am nicio veste despre el. După pensionarea înainte de termen, a rămas cu o incapacitate totală de muncă, s-a întors în sat. Cred că readaptarea de la statutul de specialist cu studii medii la condiţia de ţăran a decurs firesc şi sunt sigur că eroul nostru poartă mîndru la butonieră medalia de Erou al muncii şi întrecerii socialiste clasa a IIIa cu orice prilej: de Întîi Mai, la Sărbătoarea recoltei, de hramul bisericii sau duminicile în care vizitează cele două birturi din localitate.