Nu sunt mulți nu,nu.
I-am întâlnit la o margine de piață
Se loveau unul de altul pentru a se încălzi de viață.
Aveau mâinile ciungite de-atâta iubire
Și fețele pline de gropi precum drumul etern aflat
În reparații din Piața Matache.

Hainele lor erau incolore și inodore însă,
Pe goliciunea ce le îmbrăca materia purtau
O centură neagră făcută din flori de noapte.

Să stăm bine,să stăm..să ne rugăm..să strigăm...
Aveau în centrul lor,în miezul lor
Un tablou de Edvard Munch.
Și arătau bezmetici un nu știu ce înspre culorile
Ce strigau. Era și strigătul lor.

Celor uitați de mamă și de pământ
Voi construi refugii,dar doar pe timp de noapte
Eu,un simplu zidar de vise,
Într-o lume care se respectă și se iubește atât de mult
Și în care sufletul e liber să zboare cu atâtea gadgeturi
Plin de mândrie.
Celor uitați de lume ,vetust cântec voi cânta în șoaptă...
Te iubesc,dulce poezie și ucigător amor.
Te iubesc cuvânt plin de cenușă și atât de fragil
Te iubesc până la moarte. Fiindcă după ea.
Voi deveni și eu și cei uitați.
Una cu tine.