I

Firul de iarbă plănge când se înalță spre
țara de dincolo de razele solare și
râde, când, din neștiință, arhaicile pete,
îl readuce în urbea-i
nativă.
căci
e ușor să vezi
fire de iarbă,
când, poleit în mâna ta, ai bisturiul
cultelor păgâne.

II

Spontan grăiește Cerul prin lipsa de indicii,
de fiecare dată găsește
structuri uluitoare... E apa cel mai
neînțeles cuvânt și totuși încă silabicește
fără de încetare, dragoste dintre
iubirea ca faimă și
faima ca iubire.
Ce lung, ce lung!
e podul peste
apa înghețată, când
din zece-n zece pași, mai toți ne
cer peșcheș.

III

În locul în care primăvara intră,
prezentă-i și tristețea.
Căci florile nu-și
schimbă de două ori pe an parfumul
și nici putere n-au să moară-n fiecare seară.

IV

Atunci e de-nțeles de ce piatra
tot piatră vrea să fie.
Ce dacă-i goală și nici măcar o parte
nu-i știe de veșmânt? În sinea ei,
mătasea de Oros înnobilează externul trecător.
Orcât ar fi de seacă, îi place dansul mării
și cântecul ce vine dinspre
pădurea de molizi,
un cântec ca de liră
al celor ce zâmbesc de sub
mormanul de vise îngropate.

V

Pe când cădea o frunză din
pomul de lângă apă,
ofta necontenit
„n-am învățat să zbor...”