În România mutã ºi rece,
tãceri de oþel îmi arã inima
în previzibile brazde cãrnoase.
împrejur, doar un murmur.
de mirare, de groazã, aºteptând iminenþa.


ca pentru un bâlci,
oameni înjugaþi trag dupã ei care încãrcate
cu strãlucitoare speranþe.
din întuneric, vãd mulþimea de ochi,
precum o câmpie de flori ascunse în prãpastie,
pândind pentru o clipã lumina.
aceºtia privesc ºi-mi strigã în suflet:
spintecã tu cerul, sã curgã lumina pe toþi!...


drumurile ºi miºcãrile toate se-opresc în cimitir.
acesta, deºi printr-o devenire, e singurul loc static.


iar eu în moarte trebuie sã îl caut
pe cel ce sunt acuma viu...