De la o vreme, (iar asta o spun cu mâna pe inimă) îmi lunecă ochii spre un copac.
Fie că mă spăl pe mâini și citesc din Coran, fie că ascult țipătul pescărușului
mi se întorc ochii spre el.

Oh, ce stupid! mi-am zis. Asta mi-ar mai lipsi, - să iubesc un copac!
Ce nebun, mi-ar arunca pe ulițe copilandrii, ce nebun e acesta, îndrăgostit de o coajă?!
Iar bărbații, femeile m-ar privi cu semeție și jenă.

Dar copacul acesta (iar asta o spun cu mâna pe inimă), copacul acesta a făcut ochi.
El mă privește, privirea lui mă ucide.
De-aceea, întunecat sunt de la o vreme, inima mea e tot mai amară.
Ne privim amândoi, ne atingem aproape, dar niciunul nu știe dacă celălalt
cu adevărat îl iubește.

Odată, am încercat să mă apropii de el foarte mult,
cu spatele; altfel, fața mea nu-i frumoasă, așa, ca o frunză.
Dacă nu-i place corpul meu? mi-am zis. Dacă
vocea mea sună scrâșnit sau aspru, ca drujba?
Oh, ce stupid, și ce mâini, să nu strângi niciodată cu ele la piept
decât obiecte și corpuri, panglici și ambalaje!

Nu aceasta e viața pe care ar trebui s-o trăiesc
Nu aceasta e viața pe care ...
Nu...nu...nu....
Atunci am început să mă legăn
și să prind rădăcini

iar el, să se spele pe mâini, să citească.