Eu sunt cel care aprinde felinarele
pe această stradă pustie,
sperând, totodată, ca noaptea pe care vreau să o înving
să nu ne fi intrat deja în inimi.


pavajul pe care o să mă pierd
a îngropat civilizaţia.
sunt atât de sigur pe mine,
încât nici nu verific cum va arde focul pe care-l înalţ.


sunt rebel pentru că aşa am cunoscut eu adevărul,
iar acum, în lumea asta, nu mai am încotro.


totuşi, în sufletul meu simt că timpul nu trece,
dar nu ştiu cât va dura acest sentiment.


pământul din trup îmi pune încă putrezire şi umbră
pe suflet.
ştiu că după previzibile dileme rezolvate
femeia este o chestiune totuşi simplă,
dar nu înţeleg nici azi de unde
şi nici de ce
trebuie să fie
neapărat
înălţarea aceea…


niciodată nu uit, niciodată, tot timpul privesc
liniile ei curbate şi pline de sociale oportunităţi.
probabil o coincidenţă…
toate înclinările îmi bucură visul,
dar întruna refuz înţelesul că aceasta ar fi realitatea.
m-am săturat de viaţa între pix şi pană!


sensul aparentei noastre singurătăţi este Dumnezeu.
din punct de vedere social, e un sens ascuns,
din punct de vedere al bunului simţ – unul evident.
omenirea şi visele ei mă binedispun.