Când pleci să lași ceva:
Un pantof așezat cumva, într-o poziție,
Ca și cum te-ar urma,
Sau ar pleca după umbra ta
O bluză, undeva agățată
Sau, pe pat aruncată
Puțin ruj, pe-o ceașcă de cafea
Ornată cu zodia ta
În care când mă uit
Zăresc chipul tău
Oglindindu-se, pe smalțul pereților ei
La fel precum, stelele ce se văd uneori noaptea
În apa fântânilor
Luminate de razele lunii
Sau… poate o eșarfă
Ce-mi reamintește, gâtul tău catifelat,
Înfășurat și modelat cu a ei moliciune
Dacă mă gândesc, mai bine…
Ai lăsa o privire
Să rămână, adânc ascunsă-n mine
Prinsă cel mai potrivit, de vârful inimii
Aidoma unui călăreț în șa
Pe un cal, vânăt-maroniu- roșcat
Cum e și inima
Și care tot tresaltă
Cu-ale ei bătăi de-odată
Ea, mașina nestemată!
Și… mă-ntreb:
Oare, a ta privire, mă mai vede,
De-acolo de pe vârful inimii?
Cum sunt, cum arăt și ce culoare au ochii !?
Prin care a pătruns, a ajuns, și-a rămas
După ce tu ai plecat!


11 - 13 03 2011