“Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune.”


după cum trăgea vulpea cu dinţii de propria coadă
şi tremurau scamele în aerul de mohair
puteam să jur că m-au pus cu botul pe pragul morţii
fără a mă trage de nicio parte propriu-zis, cât şi pe tăcute
liniştea fixa tot aerul şi mă simţeam în siguranţă
dinţii vulpii îmi tricotau mănuşi
prin care nu mai simţeam gerul din vintrele gâştelor
când le suceam gâturile şi le puneam ofrandă


Treceau lighioanele într-o singură direcţie, câteva, mai toante, se împiedicau de mine
spuneau ceva despre bunica scufiţei roşii
confundau, pesemne, dinţii vulpii cu dinţii de lup
mai ascuţiţi, carevasăzică mai urbani
curenţii subterani miros a metrou şi a picior de urzică
de nicăieri nicio veste, nicio vestă care să-mi ţină de cald
foametea a golit ograda, a stors vulpea de ultimul fir din blană
căştile mi-au alunecat peste pleoape şi cineva îmi traduce
cum nu se traduce nicăieri