Parcurg prin nostalgii marginea de lac,
Te-aud râzând, dar nimeni nu-i cu mine
Și iată cum m-așez pe bancă resemnat,
Înecându-mă-ntr-un cântec, compus pentru tine.

Miroase-a tămâie de noi, miroase-a mormânt de iubire...
Tu poate râzi cu altul, fără să te mai uiți prin fotografii
Unde-am rămas, cu alb capilar în prea multe fire,
Dar și nebuni frumoși, cum nu vom mai fi!

Furcile nopții mi se înfig în carne
Iar sângele cărnii, te strigă pierdut
Când la piept străin chipul tău doarme,
Posedată carnal, într-un un alt așternut...

Nu se mai aud ritmuri latino pe alei tăinuite,
Obsesiv mă bântuie cântecul pierdut în eter;
Prin pulberea de cenușă -a iubirii mistuite-
Siluetele noastre, dansează pe debarcader.

Lângă felinar de veghe, trecutul mă strivește
Storcându-mi ochilor seva dorului tău;
Pustiul nocturn se strecoară hoțește
Prin nostalgii regăsite-n parcul Herăstrău.