În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez tăcută
Şi strig la miezul clipei ce-şi bate-n mine anii;
Răsfrânt în ochi e cerul. O, lama sabactani!
În clipa mult prea scundă, mi-ai dat să beau cucută.

În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez stângace
Şi ard, a mia oară, încremenite hume;
Ofrande-n asfinţitul omătului, anume
Zvârlite-n poarta vremii, nesocotind soroace.

În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez smerită
Şi-n foşnete pribege aud cum cad flămânde
Cocoare ’negurate ademenind plăpânde
Arpegii dezlânate din iarna vlăguită.

Lovind mai tare gongul, de la pământ la lună,
Îşi frânge noaptea drumul – Arcadie-n furtună.