Peste vremi mă-ntorc la Tine
Albă clipă de uitare,
Rădăcinile-mi sunt vine
gata pentru adăpare,

Eu, copacul cel mai tânăr,
Tu, Izvorul cel mai mare,
Peste vremi mă-ntorc la Tine
Gata pentru adăpare;

Curg secundele spre mine,
Soarele se-nneacă-n mare,
Dinspre mine doar suspine,
Dinspre Tine, doar iertare,

Alb adâncul ce mă-ngroapă,
Grea durerea ce mă ține,
Apăsat de promoroacă
Dezgolit, mă-ntorc la Tine;

Roua ce pe frunze-mi cade
mă hrănește pentru-o clipă,
Vântu-mi trece, cumsecade,
Prin coroana-mi despletită,

Roade nu-s, ori prea puține
pe vreo creangă mai adie,
Grea durerea ce mă ține,
Timpul nu vrea să mă-nvie,

Și cu floarea-n zbuciumare,
Mă topesc sub mii de clipe,
Timpul seamănă uitare
Peste-a solului aripe,

Și când fu aproape gata
să înalțe iar toporul,
Florile se împletiră
Ca să-i mângâie piciorul;

Se opri la semn să taie,
Și-ntr-o clipă-și luă zborul…

Lacrimile mele-s frunze,
Ochii-mi sunt izvoare multe,
Glasul meu e-ntins pe buze,
Dar nu-i nimeni să-l asculte,

Și cu lacrimile toate
am pornit să caut marea,
Însetat cum nu se poate,
Căutându-mi adăparea…

Alb adâncul ce mă-ngroapă,
Apă n-are să m-adape,
Rădăcinile, cu toate,
În văzduh au prins să sape…