Copacii mestecă vântul în frunze
Și-nmuguresc tăcut, cuvinte alese,
Infinitul, se pare, s-a oprit în loc,
Cerul albastru, din colb, privegherea o țese;

Sarea pământului, dă gust bucatelor
Sărează cuvintele, și oamenii se regăsesc sub lacrimi,
Apostolii, sătui de-nsingurare,
Au ieșit să împartă cuvintele pe pagini de Evanghelii;

Ochii lor, vindecări picură printre frunzele copacilor,
Flămânzi de adierea Duhului,
Tristeți ce se regăsesc pe pleoape ninse cu spoială;
Orb să fii, trecătorule, orb să fii,

Și ai cunoaște după miros, lucrarea Cuvântului…
Adie ales Apostolii pogorâți în mulțime,
Cu aroma lor curată de tămâie,
Și viața copacilor flămânzi prinde să se schimbe…

Mestecă vântul și sorb seva, cum morile, grâul îl frământă cu foc,
Pic cu pic, bob cu bob, Prescuri pe Altarul Cuvântului să-l facă,
Când infinitul s-a oprit în loc, copacii au încetat să mănânce,
Au căzut martiri sub izbitura topoarelor,

Alegând să fie, mai bine, pagini de Evanghelii
Pe care să învie Apostolii…