Contemporani ai mei, mă lupt cu voi pentru a putea
să vă mângâi ochii şi acesta nu e un detaliu
al existenţei mele.
în faţa mea, acum, se întinde un drum
pe care va trebui să îl pipăi.
e viu, aspru şi fără culoare.


aerul se rostogoleşte în rotocoale tari,
nu ştiu dacă timpul va sta lângă mine.
parcurg un calvar.
nici măcar nu ştiţi de ce continuu să merg.


aud glasurile cuiva, poate că înainte sunt oameni.
în urmă, îi ştiu pe cei care-au fost.
împrejur, un popor pierdut, despre care am aflat câte ceva,
atât cât a fost vreme –
în întuneric mut, în lumină laş.


multă beznă statică trebuie lumina să parcurgă
până când omul să se poate pe sine vedea în mijlocul lumii.
aşa cum drumurile toate se pierd într-un cimitir oarecare,
tot zgomotul acesta, din care trăim, se va duce-n tăcere.


acum, ocolit de împlinirile pe care,
într-un fel, va trebui să le apăr,


popor aglomerat de sufletişti cu capul,
aş vrea să îmi oferi ultima bucurie –
să apuc să te văd dispărând.
oricum o vei face şi n-aş vrea să fi singur atunci,
în singurătatea specifică istoriei pe care
nu ai putut
să o învingi.