Privighetorul

Dintele rupe din timp osul unui anotimp dintele meu e nebun

mușcă știrb mușcă postum

dintr-o margine de drum dintr-o călimară plină sare luna în grădină călimara cu cerneală e de roșu e de galben de albastru și de verde bate inima prin lemne după semne

iată dau ora exactă și pământul tot se-nvârte

iar din putineiul lui sare iarba mielului iar din miel se scurge sânge până lumii îi ajunge ciutura cu lacrimă - nu mai plânge

paște depărtărilor pe sub fusta mărilor apă vie colorată este lacrima spălată

descusută haina asta a trânti lumii fereastra a urla la drumul mare soarele printre picioare pe sub care veni raza- prima dată nu fu rază ci blestem la undiță ca o roată fără spiță ca un tot fără un colț pus de veghe pe un glonț

șuera pustiului umbră nouă dintelui