Uneori, viaţa este atât de aproape...
precum înţelesul unui câine bolnav de amintirile lui.
uneori, sunt supus de o singură amintire mai clară,
cea mai luminoasă,
ori poate cea mai apropiată.


un câine bolnav nu are speranţă,
se depărtează de casă din dragoste,
simţind neputinţa de a compensa nemulţumirea
pe care ar putea să o aibă stăpânul.


îndrăznesc, dragă confrate, să îţi sugerez un lucru:
e de aiurea chestia aia pe care vrei s-o faci mereu,
vă întâlniţi şi vă lipiţi singurătăţile una de alta.
apoi intri în ea şi începi să comunici...
îţi spun că doar împingi realitatea spre tot felul de luzii.
nu ştiu de când vor fi invăţat aceste femei să zâmbească,
acoperindu-şi chipul cu toate înţelesurile,
iar ele nu-nţeleg că toate acele zâmbete
sunt un dar finit
şi, la un moment dat, îşi vor termina expresia
şi conţinutul de comunicare.
undeva, pe pământ, toţi căutăm emoţii şi avem aşteptări
pentru a fi siguri că trăim...