mă trezesc într-un pat rece
şi o linişte deplină
ca în mijlocul parcului cu catedrală.
porumbeii se opresc acolo
nu pentru locurile sfinte.
mi-a spus că nu divinitatea,
ci liniştea,
doar liniştea îi adună, tihna
şi acoperişul.
ar putea fi oricare zid.
ei au nevoie să zboare
şi să se hrănească
din depărtările oamenilor.
am văzut cum se tem
să se apropie.

respir adânc. după fereastră
e ceaţă şi întuneric.
dimineaţa se plimbă în vârfuri
pe după răsărit. zborul e scurt.
mai multă nelinişte ascunde
frământarea săgeţilor de darts
între degete înaintea aruncării.
arborii puternici au nevoie
de furtuni ca să fie vii.

toate fricile mele tresar
în faţa stângăciilor
pe care le simt aproape.
căderea îmi taie drumul.
simt doar zguduitura din piept.
nu ştiu de ce mă gândesc
la torturi de nuntă.
mă întreb dacă chiar semăn cu bjork.
dacă melodia noastră a rămas
all is full of love.
mă ridic, scutur zăpada de pe braţe,
mă îndrept, fac câţiva paşi.
oamenii se prefac
că nu m-au văzut căzând.

scurta mea are fermoarul stricat.
uneori prin golurile dintre butoane
intră frigul, alteori mâinile lui.
bulevardul ştefan cel mare
e împodobit cu beculeţe
ca în fiecare an de crăciun.
simpla necesitate de a atrage atenţia.
toate buticurile sunt închise.
nu ţin minte nicio istorie
amuzantă despre mine.