mă întorc seara acasă
ca într-un fagure părăsit
un zbor fără noimă deasupra unui oraş nefecundat
pe bibliotecă urma unei căni de cafea
peste ea alte urme de parcă mi-aş fi dat întîlnire într-un punct fix
mă surprind rostind oameni care au fost odată ai mei
îmi vine să mă îmbrăţişez
să-mi las capul pe inimă ca pe umărul unui prieten
şi să plîng

e atîta tristeţe că pînă şi ferestrele nu-mi mai arată luna
de teamă să nu-mi recidiveze tumorile
cel mai mult îmi lipseşte apropierea
mirosul de lapte fiert al unui trup
încremenirea în doi
sau cine ştie
de prea mult timp m-am obişnuit să fac cîţiva paşi
în speranţa că voi întîlni paşii făcuţi înainte
iar acum....

acum creierul meu chircit ca un deţinut pe podeaua osoasă
nu mai înţelege nimic
de ce tot rostesc oameni
de ce mi-aş dori să fiu un monstru de paie
căruia cineva să-i dea foc
în speranţa unui anotimp mai fertil

demult obişnuiam să mor noaptea
cu gura plină de inima altuia
acum car zilele după mine
de parcă aş duce cu sania prin pădure
o femeie în chinul facerii