Mi-e dor de derdelușul copilăriei mele
De pârtia de sănii pe care mă dădeam
Când nu simțeam urcușul și cât erau de grele
Pantele lunecoase pe unde mă suiam

Mi-e dor de toată larma copiilor voioși
Ce lunecau pe sănii precum niște năluci
Și de ghinioniștii de-atunci neputincioși
Ce se opreau cu ele prin gardul de uluci

Era un dute-vino ca la un furnicar
Și frigul de afară deloc nu l-am simțit
Mă urmărea doar gândul să lunec iar și iar
Cu sania la vale pe drumul troienit

Mi-e dor de toți nămeții cu care mă luptam
De omul de zăpadă semeț ca un străjer
Pe care cu migală eu singur îl clădeam
Chiar dacă batea vântul cu sulițe de ger

Iar când din cer deodată ningea cu albe stele
Ce s-așezau ușoare într-un covor pufos
Ieșeam întotdeauna să zburd și eu cu ele
Și-n culmea bucuriei mă tăvăleam pe jos

Mi-e dor de-acele timpuri deja îndepărtate
Fiindcă altfel de iarnă s-anunță mult mai grea
Și-n care derdelușul va fi dificultate
Cu poticneli , cu of-uri și nori de vreme rea