Rafalele de ploaie băteau în geamuri tare
Șindrila de pe casă dădea să se desprindă
Și vântul cu-al lui vuiet răcnea în gura mare
Înfricoșând icoana cea sfântă sus la grindă

Nori grei păreau că pică cu tunete cu tot
Iar fulgere-n cădere rău biciuiau pământul
Orbind pentru o clipă întregul orizont
Ca mai apoi să-l lase în bezna ca mormântul

Puhoaie mari și repezi se-adună de oriunde
Culcând în a lor cale tulpini de iarbă crudă
Copacii-își pierd din trunchiuri acele crengi plăpânde
Smulse de vijelie cu forța-i furibundă

Natura răvășită de furia furtunii
Se zbate-n suferință părând neputincioasă
Și orice vietate în calea-acestei furii
Tremură , urlă , zbiară , devine anxioasă

Nimic din ce există nu scapă neatins
Urgia declanșată a fost devastatoare
M-am speriat de moarte dar nu mă dau învins
Atât cât mai există speranța într-un soare.