când literele sunt
purtătoare de sânge
şi piele ruptă în tăişuri
când nici ochii încremeniţi
nu mai pot înscrie
pe pupilă
în ultima secundă
viaţa asta
cu toate podurile ei
suspendate
când nici apa nu mai are
voce
nici braţele nu se mai întind
către un celălalt
din totdeauna
şi pentru totdeauna
absent
eu

eu ce mai pot face
eu ce litere să adun
de pe sufletul ăsta
spectator la atâtea morţi
eu câte lumini să aprind
şi între câte landuri deodată

şi cum să mai merg
printre bulgări pe pământ
cum să privesc iarăși
soarele
fără să simt frisonul din urmă
al celui ce îşi ia viaţa
şi o lasă în răscruce
iar vântul de nord
sau mistralul
sau cine ştie ce vâltoare
îl va smulge departe
prea departe

cred că aşa se nasc
găurile negre
aşa, din vertijul de suflete
care se rup violent
de pământ
din însiguratele trupuri
ale nimănui
căutătoare de liniștirea
niciodată găsită

cred că aşa se sparg luminile
se absorb
şi cerul îşi acoperă ochii
se îngroapă şi el cumva
lângă om