Pentru mine, cuvintele tale au fost ca frunzele,
tăceri foşnitoare.
le aşteptam, bucurându-mă că le voi vedea înmugurind,
într-un final,
lumina.
sângele meu a respirat aerul lor
şi le-am privit apoi cum s-au colorat în nuanţe solare.
din teamă de noapte, au dorit să rămână asemenea lui,
atunci când apune, iluzionate poate
că ar putea şi ele răsări,
măcar la întâmplare,
într-o bună zi...


unii ar putea să îmi spună că e de ajuns să le calci
în picioare
pentru a putea să mergi mai departe.
frunzele tac pretutindeni şi definitiv,
dar numai datorită uscăciunii ele par să vorbească.


mă, şi-atât de fragedă erai, încât prin corpul tău
trecea lumina.


şi eu în urma ei cu bezna...
muribund cu melancolii existenţiale.