1.

până şi statuile au mirosul lor pe care ţi l-aş putea descrie ca pe-o
fericită prizonieră dintr-o ramă de familie
până şi copacii au tălpile lor pe care ţi le-aş putea aduce în pat
să le mângâi să te ascunzi în ele ca într-un dulap neîncăpător de idei
până şi străzile au gurile lor care ascund ilegal îndrăgostiţi criminali
suflete singure şi prostituate ce-şi plimbă trupurile prin poemele noastre
până şi tu sorbi o linişte oarbă ce poartă nebunii călare pe vânturile nordului
eu continui să cred că suntem perechea binecuvântată de mama soarelui

2.

tu eşti dragostea mea pe care moartea o scuipă atunci când înot în cada din baie
îngenunchez în faţa buricului tău ca în faţa unei maternităţi şi îţi sărut treimea
perfectă ieşită sub sâni. linişteşte-te, dragă, căci în vaginul tău moartea
îşi dă licenţa poetică. supărăcioase la fereastra băii s-au adunat stelele
să lunece-n cada plină cu sânge purtător de cuvinte. dar ştiu… nu există lipsă
de control în dragoste, există, însă, prea multe femei care se roagă
la bărbaţii îngropaţi

3.

într-un labirint suntem doar noi doi. un idol şi o distanţă. cu siguranţă
se va găsi cineva să încerce să treacă prin noi şi pe urmă să râdă
în faţa arborelui din centru ca după un spectacol de teatru cu marionete.
el nu va şti un lucru. singurătatea lui hohotele lui
vor fi mâncarea pentru toată eternitatea iubirii noastre.
dezbracă-te şi fă-mi de la distanţă o cafea în care aromele statuilor
unghiile trunchiurilor de copaci gurile străzilor sângele din cadă
şi mama soarelui au un singur gust. karma


30 oct. 2010, Paul Gorban, iaşi