Se întâmplă fără să îţi dai seama, o simplă aţipire
ceasul rotund alunecă pe albul straniu dintre
ochi şi perete
aşa se dizolvă urmele vechi, te întinzi pe divan
răsuceşti corpul, voci dinăuntru se ridică
peste larma de-afară, mai departe
nimic nu te mai întoarce spre ceea ce a fost.

Felul tău de a stinge absurdul în podul palmei
şi libera plutire prin durere, o singură seară e de-ajuns
lumea se opreşte în loc, doar tu te mişti cu viteza
unui secundar antic, îţi derulezi
viaţa dintâi, singura carte pe care nu ai citit-o
de la sfârşit la început.

Dacă ai chema acum oamenii dragi şi înalţi
singurii însoţitori la cina de toamnă, fără să le spui
că aici vor mânca din ultima iubire, din partea
fragedă a sufletului, dacă
le-ai da să bea direct din pumni apa neatinsă
de umbră şi le-ai şterge fruntea cu palma înainte de
a stinge luminile, atunci ar auzi bufniţa.

S-a întâmplat cu fiecare în parte, nu şi-au dat seama.