La ceasul unș'pe lângă lac,
Stătea un prost pe mal,
Și zăbovea.
Nu se gândea, nu dispera,
El doar se plictisea.

Nu sta mai mult de un sfert de ceas,
Și-n timp ce zăbovea,
Zări o piatră și o lua,
Se tot holba la ea,
Dar nu se dumirea.

"-Ce ca'tă piatra sus pe mal ?",
"-Singură 'colo 'șa ?" ,
Și se gândi ca dânsa, 'ici 'șa',
Se plictisea.
Și-o azvârli departe-n lac,
Sa șadă 'colo 'șa.

Cu alte pietre plictisite,
De alti proști azvârlite,
Pe fundul lacului,
Ferite de blestemul oftatului,
În apă lină, dar fără de vină.

Un înțelept auzi o zmucitură,
Și apoi o pocnitură,
Un pleoscăit de apă,
Cam cum face o piatră,
De un prost aruncată.

Aleargă pân'la malul lacului,
Zărește un zâmbet sincer,
Satisfăcut că 'ntr-un final,
Găsise rost la piatra, ce zăbovea pe mal,
Lângă un prost, fără de rost.

Trecu' juma' de ceas deja,
Maeștrii se adunară,
Umplură malul lacului,
Pe loc se consultară,
Piatra s-o scoată afară.

Dar erudiții cum stăteau,
Cu ochii printre dogme,
Tot dezbăteau și fabulau,
Din cărți teze perene,
Le descifrau, parlamentau, scriau si teoreme.

Ceasul era doiș'pe deja,
Și ezotericele zgomote,
Pe-al nostru prost îl treziră,
Din somnulul adânc de milenii lumină,
Orbit de mințile iluminate.

Din rolul lui de-ngenuncheat,
Se ridică, pe neașteptat,
Și-i întrebă pe erudiți :
"-Ce faceți oare voi dacă se-neacă piatra filosofală?
"Ce zace sub apă, de-un ceas aruncată !"

Și ai noștri înțelepți,
Nu mai zăboviră, nu se mai sfătuiră,
Cu toții în apă săriră,
În lac să caute o piatră,
De un prost aruncată.

Dar fundul lacului,
Era plin de pietre scufundate,
Zăceău de alți proști aruncate,
De minți îngustate si neluminate,
Adormite adânc de milenii lumină.

Erudiții se apucară,
Pietrele să le scoată afară,
Pe rând se-necară și se ridicară,
Pe lucilul lacului,
Feriți acum de blestemul oftatului.

Și prostul nostru rămas singur,
Pe malul lacului,
Șopti adânc în al lui gând :
"-Ce proști "deștepții" ăștia...
-Să sara-n apă, să moară pentr'o piatră!"