să nu trezeşti pe nimeni din visul lui, ar putea să lovească
exact aşa cum omorâtorul se lasă pe sine
sau îl lasă pe celălalt dincolo
nu mai simte nici imperiul spaimei, nici al durerii

iată cum vin edictele mai presus de artă, de liniştea ei
de la amiază, fără spasme, convulsii sau febră
iată cum, odată treziţi visătorii, luna capătă forme bizare
chipuri negru-roşiatice, incandescente
și până la ură drumul se pavează cu iubire, şi până la somn
fricile mici se fac păianjeni sau lăcuste, invadează lumea
fără santinelă, fără hotar

îţi spuneam: suntem doar trupuri şi linia lor desparte definitiv
două visări, de-acolo s-ar putea întrezări
viaţamoartea sau minuscula frământare
ce ne cuprinde pe amândoi, jocul periculos al spectrelor

ştii, pentru a nu trece mai departe este necesar aproapele
cel fără preamultă iubire sau preamultă ură
cel fără însuşiri, străin ţie însuţi şi atât de asemănător
încât nicio izbitură a trezirii nu îl anihilează
nu te anihilează

despre nimic nu poţi scrie, nici nu poţi înscrie
despre cel vid, cel care nu se gândeşte prin gândul celuilalt
cel care nu se simte prin inima celuilalt
cel care nu se mai visează pe sine în visele celorlalţi

să nu te trezeşti înaintea trezitorului, să nu