o zi creponată din care facem boabe de struguri
savoarea lor şi mirosul intens
captează orice copilărie, ne adună, ne limpezeşte
până când nu mai îndrăznim să facem niciun rău
cruzimea rămâne celor fără pietre în buzunar
fără lipici pe degete, din ea se vor naşte
- începând cu mâine, nu azi, niciodată azi -
forme cuminţi de regrete, covrigii cu sare
din care muşcăm doar pentru a simţi setea

este doar o aşteptare sub limbă, o aşteptare a ceva
neclar, care umple întâi gura, miezul fragil al inimii
şi pe marginea ei mici cristale de nostalgie
un dor, un carusel din parc, pustiu sub ploaie
ochii noştri l-au urnit, sau toamna

în caruselul ăsta nu mai urcăm, vertijul şi pierderea
visul străin mai aproape de soarele blând de pe ţărm
lumina lui nu seamănă cu lumina asta a oraşelor
izbită de asfalt, nici cu irizaţiile ei
scurse pe frunze, pe degete când culegem struguri
ne rotim, căutăm întruna cu amărăciune
dragostea, sâmburele însorit al fiecărei dimineţi