nu suntem aici să despicăm ape, serile astea năvalnice, efluviile de resturi
trecute deja de câteva ori prin fiecare por
sunt ceilalţii plecaţi prea devreme, urma lor sau rămasul în prag
ceva transparent aşezat pe corp, în loc de piele, se adună lent
aşa ne transformăm, nu ştim din ce nobleţe sau degenerescenţă facem parte
şi strângem seminţe, înspăimântaţi, seară de seară

îţi spuneam cum mâinile vorbesc în locul meu, e povestea de fiecare zi
o scriu în gând sau direct pe epidermă, pe sub pleoape
pe sub cuvinte, povestea din care uneori las să curgă un fir, îl torc
şi ţesătura asta împânzeşte ascultarea, dincolo ajunge altfel, ştiu
capătul ei este altă viaţă, o iubire fără legături
îmi închipui că nu am găsit încă pescuitorul de gânduri şi nici
apele prin care alunecăm nu mai au prea multe inimi vii

dacă ai fi stat în acelaşi punct, pe singurul dig dintre viaţă şi orizont
seara şi-ar fi lăsat corpul deschis
din el ar fi curs câţiva peşti, larve de cuvinte împrăştiate
în toate părţile
şi nimic, nicio devărsare, nicio otravă fină, perversă
nu ar mai fi atins stratul de aer care ne apropie