fără

iubire şi limite

timpul cotrobăie prin mine cu indiferenţă de gropar
nici o secundă nu adânceşte inutil
rădăcinile cresc cel mai bine acolo unde focul pământului
se înteţeşte cu ploaia

toate se trag înapoi nu simt frică
pixelii ce-mi fug printre pleoape mărturisesc fericiri viitoare
numai sângele e un pictor rebel
ce-amestecă furibund culoarea şi moartea

cumva unghiile sunt pietre
altminteri fruntea nu mi-aş putea odihni
nu m-aş putea împotrivi aş îngenunchea
strivit
sub greutatea foşnetului din inimă

chiar şi umbrele sunt tulburate de muţenia urletului de lup
de înfrigurarea cu care degetele tastează tastează
lăsându-se minţite de instinct
că n-ar muri de foame într-o haită imaginară

urlet:
când Ea calcă zăpada
doar un picior răsună
sub mine bietul scaun
nechează-n ritm de troică
şi atârnat la sân
laptele vieţii sug
încredinţat că iarna
mi-este doică

şi întunericul va pluti peste toate
aici unde scheletele de flori mai fumegă
iar nimeni nu va şti niciodată dacă
sufletul nu se descompune şi el