Am scris printre iubiri şi uri, cel mai mult despre oameni.
din când în când,
în oglinda unei conjuncturi priveşte realitatea
să vadă cât este de frumoasă pentru întâlnirea cu noi.


eu sunt o jertfă, de acord,
dar voi cunoaşteţi legea în care-aţi judecat?
ştiu că mulţimile nu au memorie,
ele trăiesc pentru prezent şi mor o dată cu acesta.
şi doar individul, adică tu, parcurge un fragment de timp
a cărui reprezentare exactă are obligatoriu nevoie
de o referinţă.
nădejdea este fructul pomilor luminii,
speranţa – coaja lui.


de multe ori mă satur să fiu turnesolul
celor nepăsători din disperare, celor absenţi din dezgust
şi celor detaşaţi din lene.


ştiu că trebuie să-mi iau ochii de la mine
şi să-i privesc numai pe ei, apoi înainte şi iarăşi pe ei,
cei pe care îi simt ca fiind proprietatea identităţii mele.