pe hol bărbatul care stinge becuri îmi arată
să merg tot înainte
o iau la fugă de teama beznei ce mă ajunge din spate
îmi arunc din buzunare monedele ceasul pliculeţele de cafea
peştele îl mai ţin fără el aş crede că lumea e ceea ce pare
văd o uşă în dreapta o deschid
înăuntru veioza mea de-acasă
nu am timp să rămîn uimit mă apropii de fereastră vreau să merg mai departe
îmi dau seama că mi s-au îngreunat mîinile nu le pot ridica
trebuie să scap de el mă gîndesc dar ceva parcă respiră prin mine
atunci rememorez nu aşa nu se poate
voi găsi altă rezolvare deşi ochii mă apasă tot mai mult
deodată se stinge lumina mă hotărăsc să m-arunc însă
peştele-mi scapă printre degete face un ocol mânecii mele galbene
apoi aud un zgomot pe drumul pietruit
bineînţeles în astfel de situaţii totul e dat peste cap
mă-ntorc pe hol iar omul cu becurile
se pune-n faţa mea nu-mi dă voie să trec
nu înţeleg îi spun n-am reuşit
acum sunt liber
e ca şi cum ai fi fost tu în locul lui răspunde nervos
în acelaşi timp din salonul vecin iese unul cu părul zburlit
urlînd că apa i-a ajuns pînă la genunchi.