în casa cu transperante oranj
stau gândurile ca boabele de mazăre în păstaie
până când vine o zi în care din oglindă
încearcă să iasă o femeie cu pălărie
captivă privirea o dungă de umbră prizonieră sub boruri
doar umerii subţiri în bluza de in
ca un fluture scăpat din strânsoare îşi amintesc zborul

închizi atunci uşa în grabă
plecând către nu se ştie unde
dar paşii te poartă peste pod
pe drumul ştiut să te uiţi la tramvaie
şi totul ar părea că e bine orânduit
în lucrurile lăsate de Dumnezeu pe pământ
ca o lumină în care se întomnează treptat

ce suplu e vântul în mersul său firesc peste şine
când o poate lua pe ce linie vrea
fără să i se întâmple vreo tragedie cotidiană
trece prin sălcii şi poate ajunge până la tine
el niciodată nu va problematiza inutil
măruntele întâmplări despicând firul în patru
aşa cum fac eu cu vorbele tale

mai trece o zi şi mai vine o noapte
ce se dilată haotic peste oraş
precum nemărginita floare a nemărginirii
în care timpul miroase invulnerabil a tuberoze
o linişte deasă îmbracă zidurile de piatră
într-o lume pierdută unde nici greierii nu mai cântă
nici tramvaiele nu se mai aud peste pod