Nişte oameni detaşaţi şi evitaţi de aparenţă
mi-au sugerat că, pentru a mă ridica de jos,
să pot măcar privi spre înălţimi, nu chiar să le decid,
ori să le locuiesc,
ar trebui să mă hrănesc cu lumea ca şi când aceasta
nu ar fi a mea.
numai că foamea asta a scormonit în mine
ca într-o fiară veche
şi-am vrut să devorez deşertul mai întâi,
să vin, să vă privesc,
să muşc apoi din lumea pe care v-aţi clădit-o.
nu vă miraţi că uneori mi se scrâşnesc şi dinţii,
iar alteori şi înţelesul.


acestea se întâmplă pentru că gura mea
poartă-n cuvinte un deşert al timpului pe care l-aţi trăit
fără să-l fi făcut eternitate.
pare foarte crăcănat acum în multe dintre faptele noastre,
de la cât de mult i-a călărit pe oameni.


voi, tineri, cei care drenaţi lumina din carne,
precum nişte chirurgi infernali,
pentru a privi împrejur,
feriţi-vă cât puteţi de distracţie,
ca să cunoaşteţi mai apoi
binele şi însăşi fericirea!