Bunico
mi-ai lipsit atât de mult

tăcea
îmi mângâia creștetul cu mâinile-i mici și aspre
ca în copilărie când adormeam amândouă
la umbra corcodușului pitic

ți-aduci aminte când mama mă certa
că alegeam caimacul din lapte
iar tu îl luai furioasă și-l azvârleai la mâțe


zâmbea trist
avea ochii atât de vii și calzi
atât de blânzi
ca-n serile când ne spunea basme
și lemnele se certau între ele în sobă

în camera din față, de la drum,
exista o măsuță rotundă pentru noi copiii
îmi plăcea cum răsturnai mămăliga pe ea
și cum o tăiai cu ața
precum diminețile nopțile de vară
iar resturile din ceaun le dădeai porumbeilor
care-ți gângureau pe prispă
,,sunt îngerii cerului, Dumnezeu i-a trimis, mămăiță,
să vadă ce facem ...''

amândouă iubim florile de grădină și pe cele de câmp
din care-mi împleteai coronițe când te ,,hodineai''
îmi întinde un fir de gura leului
apoi dispare învăluită într-un nor alb de ceață

stai, nu pleca, te rog!

deschid ochii leneș
un porumbel mă privește stând pe pervaz
zâmbesc
,, sunt îngerii cerului...mămăiță...''

zboară

bunico!...