Ce ciudată e ființa umană...
Se aruncă nebună-n tumult,
Se iubește și cade în capcană;
Ce-i puțin, ea dorește mai mult.

Dragostea îi e mereu sacrificiu;
Cel avut, e ades renegat.
Nu-i valoare, e numai deliciu,
Iar fidelu-i monoton , expirat.

Tot ce-a fost altădată iubire,
De năvalnică, oarbă dorință,
Nepăsare-i, de nu-i ”ne” simțire;
E rutină, nimic, neputință.

Explicație sumară ar fi;
Timpul trece și sapă rigole,
Întâlnitu-i banal, zi de zi,
Riduri, scurgeri de ani, zile, ore.

Jocul dragostei tale dispare;
Te sărută pe frunte din milă.
Libidoul etern, nu-l mai are;
Sexu-îl face arar și din silă.

Fulgerarea de piept nu mai e;
Stai la masă, în pat, e totuna.
Gândul zboară, la cine, sau ce;
Te ferești de atingeri... cu luna.

Copiezi,” anormal”, din natură;
Neleal, fără griji, doar cuplarea...
Scopul e doar instinct, aventură;
Viața-i schimb, adulter,încercarea.

Poate fi doar exces de-analiză.
Cuplul vrea libertate... oftează.
Nu frumos, ci defectul e miză;
Nu ce ai, ce-are altul, contează.

Sau e doar o statistică, calcul.
Poligami, din demult am luat lecții.
Preferăm animalic, tot altul;
Cu efect... de progres în selecții.

Ce e mult, ni se pare puțin.
De iubiri, ne vrem veșnic capcane.
Vrem carnaj de plăcere, din plin...
Ce ciudați suntem... ființe umane.
07.06.2010