Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,
sună ceasul veșniciei topirea în lucruri,
moartea strălucește mai tare decât dragostea
timpul se scurge încet, apropiații trec prin tine nevăzuți
drumurile se pierd în oglinda orgolioasei singurătăți,
n-am înțeles, frumoasa mea, că te voi pierde
n-am înțeles și e păcat!

Am fost ca liliacul orb
când aripile îngerilor sunau printre stele
somnul tău se cuibărea în somnul lor
apele au fost acoperite de nuferi albi.

Atunci m-am trezit în limpezimea dimineții
sufletul tău fusese aprins sub magia de lună.
........................................

Nu mă plângeți, nu mă căutați,
eu am plecat dincolo de dragostea voastră
cineva a sădit în mine vulnerabilul
dorul neîmpăcat cu umbra lui
care fuge din lume
și nu se oprește niciodată.

(În amintirea Mădălinei Manole)