Strigătul tăcerii

Privesc pe fereastra pustiită de-amor
Și simt cum-ți se zbate inima de dor.
O inimă strivită de spini și nesomn,
De nocturne coșmaruri și de-al pasiunii fior.

Se stinge azi lumina din ochii tăi triști.
Ca firul de neghină în vremuri de răstriști.
Te stingi ca o flacără aprinsă demult
Ca focul din sobă, și tu rămâi tăcut.

Ești condamnat la tăcere, la iubire făr-de sfârșit.
Te stingi, O, Inimă, ce mult te-am iubit!
Te stinge în tăcere și în pacea ta sublimă.
Să nu mă mai chemi iubite din liniștea-mi divină!