Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii…
Și se făcea că fără voie trăiam acum o viață nouă:
Eram și eu un crin ca dînșii, și-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visînd, trăiam cu ei acuma, și-atît de alb eram subt lună,
Încît abia scriam o umbră, cînd m-alinta șagalnic vîntul,
Dar tihnă se făcuse-n mine și caldă inima și bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc și eu pămîntul.

Cînd făr’ de veste-o mînă pală, mișcîndu-și umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forțe necunoscute și fatale,
S-a-ntins vrăjmașă să mă frîngă, — ș-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniștea odăii tale.

Muream din nou, dar cînd trudită făcîndu-ți brațele cunună,
A fost s-adormi zîmbind la mine cu fața calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat ușor subt lună
În căutarea altei forme desăvîrșite și eterne.