Tipul acela desculț, alergînd printre cuvinte,
Nerecunoscînd vorbele proprii.

Palierul îmbîcsit de ștergătoare
Cu schelet de lemn și traverse de fier.

Zilnic îmi șterg tălpile,
Cu surîsul brodat umbrei veleitarului:)

Și, pentru ca să poarte un nume,
I s-a zis simplu, omul partidului.

Era pe atunci un partid cu eșarfe roșii,
Pedeapsa lovirea ciocanului, tăierea secerii,
Era pe atunci un soare roșu,
Zîmbea soarele cînd puneau cravata la gît.

Erau camere mici, cu eșarfe de fier,
Erau greutăți la picioare,
Veleitarii mîncau carne de vită și se spălau
Pe picioare.

Era coadă atunci, de dimineață stăteau plasele,
Veleitarul își rodea unghiile,
Cărnoasele.

Azi strigă din gură de șarpe,
El șarpele,
Își așterne eșarfele;

Rumegă azi cuvinte veleitarul,
Se ia de piept cu regele, cu ciobanul,
Cu oile, cu cornutele,
Asmute vorbele,
Înțelesurile,
Se șterge pe picioare,
Salută fesurile.

Aleargă desculț printre versuri,
Îi miros picioarele,
Planetă prin universuri,
Veleitarul
Spală radiatoarele.

Replică:
Veleitarul e cult,
Face viața tumult.