Peste sufletul meu s-a așternut în timp un strat gros de praf. Mi-l învelise , ca o cămașă de ciment, protejându-mă, să nu care cumva să intre cineva în el și să-mi deranjeze singurătatea. Și pentru că era atâta liniște acolo, sufletul meu a adormit. Nehrănit și neadăpat a prins cu timpul să se micșoreze. La început era cât un cer, apoi cât un nor, mai apoi cât o ploaie de vară, iar spre final cât o palmă de copil. Era atât de ușor încât puteam să-l port cu mine peste tot unde mergeam. Dar vai, unde mergeam? Căci rătăceam cu corpul meu în lumi pe care nu le vedeam, nu le atingeam, nu-mi picurau în ochii minții lacrima frumuseții. Mă împiedicam de zidurile acestor lumi și căutam cu mâinile să simt ceva din ele. Ca un orb, palpam lucrurile fără sens pentru mine. Până într-o zi, când îngenuncheat sub povara singurătății, am simțit o mână de femeie cum îmi cuprinde sufletul. Ca o bataie a inimii, mâna ei pulsa, spre sufletul meu, viață. Și am simțit cum acesta începe să crească. La început cât palma unui copil, apoi cât o ploaie de vară, mai apoi cât un nor și într-un final cât un cer. Am început sa văd. Culorile lumii pe care doar o mângâiam cu palmele. Am început să miros. Miresmele celor care trăiau orbi în acea lume. Am început să simt. Zbuciumul sufletelor cimentate. Iar cel mai frumos lucru dintre toate, în acea lume noua, erai TU. Îmi cuprindeai sufletul în brațe, lăsându-ți ochii să mă vadă, suflarea să mă răsufle, buzele sa mă inunde, mâinile sa mă fărâme, iubirea sa mă iubească, trupul tău să mă-ntrupească.