Pe acest întins pământ
cu mii și mii de fire,
ce pare-o-mpletitură sfântă
De aur și safire.

Și eu, și tu, din două fire,
ne-am născut și am crescut,
udați cu dragoste, iubire,
cu toți purtăm acest trecut...

Uniți de fire peste tot,
noi suntem azi încătușați
de firea omului posac
și vrem să fim eliberați...

Iar o simțire diafană
se vrea acasă lângă mamă,
învăluită cu privirea
Să fie iar băgată-n seamă...

De același fir de-nțelepciune,
înfipt adânc în biata mumă,
ce-a rezistat cu-amărăciune
și azi veghează și te-ndrumă...

Și chipu-i limpede ca apa,
în floare-i este toată fața,
din câmpul vieții se adapă
multe fire de verdeață...

Și nu vroia nimic să ceară,
nici firu-n patru despicat,
din zori de zi și până-n seară,
la colțul casei fu uitat...

Apoi pierdută-n veșnicie
prin alte sute, mii de fire,
ce-au răsărit din dărnicie
și hrănite prin iubire...

Că numai ea știe să ierte,
să-mpace firele răzlețe
și câteodată să le certe
că au devenit mai pădurețe...