Să-mi plângi câte ape mai ai de trecut,
Copil de lumină, lumină-copil,
Născut prea departe, departe născut,
Cu greaua ciubotă, bărbosul Kiril
Te ține sub cnut.

Doar noaptea tu poți vorbi ca ai tăi,
Ei sunt prea departe da-n somn îi auzi,
Te-neacă durerea, te arzi în văpăi,
De limba săracă, nu-i drept să te scuzi,
Că sorți-au fost răi.

Iubește, copilă, cu dor de român,
Învață-ți trecutul și limba din neam,
Copii învață-i de Þară, la sân,
Cu ochii la geam.

Kiril și Metodiu alungă-i la schit,
Grafia română deprinde cu drag,
Vorbitul matern îl transformă în rit,
Și dorul să-ți fie potcoava din prag,
Nu-i totul sfârșit.

O candel-aprinsă păstrează mereu
Sub harta cu granița frântă la est,
Românește și-n somn te-o veghea Dumnezeu
Că viața-i amară-mpărțită cu rest,
E tot ce-i mai greu.