să-nveți să-ți smulgi nesprijinita viață
dintre cicatricele albe
bine-ascuțite și reci
pe care pierirea-și construiește acoperișul
și marginea
să fii doar o cruce de lemn pe care se urcă-ntunericul
să se uite în zare
un animal de fildeș ignorant netemător de trecere
prins în petreceri cu surâs pâlpâitor
creat și recreat îngrozitor de repede
în timp ce de fapt
prăbușirea mustește sporind
și spuma neagră aruncată-n destrămare pe cer
întunecă vântul
goală memorie reflex înfrunzit

totul în jur pândește și-adulmecă
până și luna-i o jivină de-argint
temniță-i liniștea
înconjurată
cu spini de-amăgire albastră vindecătoare
vezi cum cade fericirea de sus
nici o iubire nici un război
numai dialogul dintre nor și senin
și mâinile grele ziua și noaptea
lucrând la păianjenul fără contur