Poetul e la post,
îºi amestecã moartea-ntr-un blid
ºi toarnã ultimul strop de ulei
spre a þine lumina aprinsã
în candela cu înfãþiºare de carte;


uneori îmi spunea
cã limuzina lui e parcatã-ntr-o vrabie,
aºa cã poate oricînd
s-o ia nebuneºte pe sub streºini
pînã-n cais,
spunea cã zilele sortite nouã-s corãbii
învîrtindu-se-aiurea
prin mãrile reci ale lunii,
ºi-or sã ne-adune sub pînze albastre
doar cînd s-o sparge o fereastrã din vis...


mã lua pe genunchi nãscocind,
rãtãcindu-mi ochii prin stele,
buzele lui erau atunci aripi
ºi nopþile-acelea într-o ureche
furiºau în mine
magice fuioare de frig...


Ursuz cîteodatã,
cu grãdina-n spinare,
cu umbra lipicioasã a casei
ca o pieliþã a neliniºtii trasã pe chip,
poetul potriveºte-n þãrînã
cheia nãzuroasã a zilei
ºi vorbe anapoda-i sar dinainte
ca iepurii,
poetul întreabã pe limba lui
ºi clopotul de sub talpã îl strigã
mereu mai cu noapte-n adînc...


Eu nici nu respir.
Printre ºipcile gardului
Primãvara vine furiº,
mi se gudurã la picioare,
cu botu-i umed îmi cautã obrajii,
de-am sã miros trei zile-a pãmînt reavãn
ºi-a muguri, ºi-a rãsuflare îngereascã de tei;
Primãvara poetului mã iubeºte
ca pe un pui al ei;
agerã îmi dã ocol, sfîºie tristeþea
ºi latrã ulii
cu gheare lucii rîcîind pe cer,
de cînd mã ºtiu
Primãvara poetului e o cãþea de nãdejde!


Poetul e la post.
κi amestecã moartea-ntr-un blid
ºi soarbe tãcut dintr-o carte,
deºi sufletul lui ca blãniþa de ied
încã poate sã înveleascã oraºul
ºi lumea
pînã departe...