Măreția marilor fapte
renasc în miez de noapte
când somnul dulce, lacom
te îmbie și te duce
spre casa visurilor taine

Te crezi un rege mare,
ca și un machedon
te vrei chiar Alexandru,
stăpân, al lumii vii
dar, mulțumești Junonei
Paris nu-i numele tău.

Gândești, deci cugeți
spre un alt tribun mai mare,
îți vine în gând și Cezar,
dar și pierzania-i mare

Te arunci în timp
cătând fară prihană,
un suflet mai curat
iubit de neam și țară
și cauți, și te uiți
prin jur cum toți se duc,
iar tu, rămâi să spui povești,
cu o lacrima in pleoapă.

Ce crud este să fi
nemuritor,
cu dor de timpul ce-a trecut,
de dorul ochilor ce-au fost,
de trupul ce miroase fad,
de poezia mincinoasă
ce veșnic cantă tributar
iubirea veșnic crudă.

Te îmbeți frumos
chiar Dyonisos te îndeamnă
dar plângi ca un copil
când fugi de toți
să nu îți vadă, eternul suflet
ce-ți este hărăzit ca drept pedeapsă
că ai păcătuit iubind
un muritor încă din plină fașă

Îngenunchezi la moire
să îți schimbe firul vieții
să fi un om ce simte
și dulce și amar
să poți să strigi la Lună
povestea ta frumoasă

Simți cum îți tremură carnea
pierind în veșnicie
e clar că nemurirea sa dus
ca dar al zeiței Venus
ce îți dă din plin iubire.

Trăiește, iubește și speră
că totul nu-i în zadar
iar numele tău de zeu
trăiește prin simțire,
topindu-se în Geea
măreața noastră mamă.