Te-am smuls din rădăcini,
din încântare,
ce ți-am luat, să-mi dăruiesc,
nu știu...

în bucuria-mi,
ție,
încet, splendoarea-ți moare...
și-s prea mărunt
să mă întreb dacă te doare,
și-s prea mărunt să înțeleg
că plângi.

Te stingi în timp ce dărui
fericire,
sunt prea mărunt să înțeleg
tăcerea ta...
tu, jerfa sărbătorii mele,
ai fost atins sfios
de depărtate stele...
și-acum,
te-nchini pios în casa mea.


/ Și să mă ierți
că nu-nțeleg decât
ceea ce plânge, râde și vorbește,
ceea ce seamănă cu mine.
Și... atât. /


N-am vrut să fiu cununa ta de spini...


În timp ce fericit în tine-aprind lumini,
privindu-te, nu știu de ce, se-aprind
și-n mine...


Și dacă-aș înțelege graiul tău,
aș ști că-n ruga ta
mă pomenești la Dumnezeu.
Aș ști că m-ai iertat, c-am să te smulg,
din dragoste,
mereu...



23 Decembrie 2006