Nu știu când versul a poposit
pe umărul Ioanei.
la a treia strajă a nopții
Ioana încă strângea poala cămășii albe
în jurul gleznelor
te chemase, te alungase de zeci de ori
până rămase ghemuită
în același loc
în care tu presărai spini
ea petale

apoi s-a făcut dimineață.
Ioana rătăcea pe poteca
pe care făcea un pas înainte
iar tu doi înapoi

am tras-o de mână
i-am arătat un drum lăturalnic
câmpul acesta e sălbatic,
i-am spus
Ioana, de acum vei păși
de-a dreptul
nu te opri până nu sapi
la temelia firului de iarbă
cu mâinile bătătorite

vei planta rădăcini
în pământul acesta sec
îl vei uda cu lacrimi

și nicio dimineață nu va fi la fel
pentru că tu vei fi mereu alta

să mă cauți în miezul de pâine
ascuns la sânul tău
să nu te pierzi, Ioana!

împarte un colț
de inimă

și scrie, Ioana,
scrie despre oameni

scrie despre singurătate
și de drumul tău
prin ea.