maria își spală părul negru
într-o cameră îngustă
cuvintele îi alunecă pe obraji
și se ard în soarele
lipit de fundul ligheanului
pe cruci înaripate, maria
scâncește ca un prunc
în aburul singurătății
dă părul mai jos să bea
în trepte sufletul săpunului
și firele negre îi cad uscate,
întoarse-n sine peste apă,
semne de întrebare
din sfoară.

întâmplările mari mărunte de peste zi,
oamenii sufocanți, ceilalți mereu ceilalți,
ziua de mâine, ziua de poimâine, ziua de la
sfârșitul zilelor,
maria stoarce totul din trupul său
cu o zvâcnire puternică a părului, cu o
ferocitate igienică.