noaptea, leul îşi poartă
prăzile în gură
el îşi duce propriul
cadavru la adăpost,
acolo unde
îşi doreşte să moară,
pe câmpul ce arde scaieţii
în bezna bătrână
sau chiar pe stânca albastră
care-i permite directa
comunicare cu luna.

blana îi luceşte răcoroasă,
plutind dintre ierburi,
învelită în zodii
de zăpadă,
e albul care îşi ia zborul
din privirile oamenilor
şi nostalgia care rămâne
sub pleoape
nedezlipită de cuibul
ochiului.

leul e mândru că a reuşit să îşi supună
sângele, că l-a culcat într-o albie tare
şi definitivă acum soarbe din fluturi
metamorfoza
oprită la mijloc pe fuse
în stadiul de mătase al cărnii.

mintea mea se-ngroapă
într-o gheaţă prea clară
când îl văd
sub lună, dar
leul merge nestingherit,
cu semne de cretă
şi i le şterge
vântul.