poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1464 .



poem armean
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ozimand ]

2009-10-28  |     | 



prolog

Mă oprisem cu sufletul la fereastră
În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești.
Mă înconjurasem de șiruri de obiecte,
Un cosmos neînsuflețit de poliedre
În speranța că mă vor sorbi vreodată-n ele.
Dar vântul, vântul trecu prin perdele
El nu se împiedică cu vârful picioarelor de arabescuri,
Ca amanții noaptea,
El trecu,

Și pântecosul vas chinezesc în care dormita dragonul,
Și fluierele cele trei de pe poliță, întreita muzică,
Și mușchii încordați, veșmintele încordate ale statuii,
Și ondulata oglindă în care încă mai locuiam
Se făcură țăndări.

Și cioburile ei mari au zvâcnit în sus și din nou
Țăndări.

Și, acvariul ce-și traducea trecutul în ape,
Și gramofonul în care ne tot zvârcolea un cântec,
Și paharele de sânge din care au cinat apostolii,
Și jocul de șah aflat de ani în remiză,
Se făcură țăndări.

Și nebunul alb și nebunul negru au dansat în aer și din nou
Țăndări.

Și scara înmugurită-ntre iederi spre cer,
Și lampa ce palpită cu buze solare,
Și masca țipând, țipată de Africa,
Și icoana cu sfânta înghesuită în ramele minții
Se făcură țăndări.

Și pereții amnezici s-au subțiat de tot și din nou
Țăndări.

Mă oprisem cu ființa la fereastră
În prăvălia-mi veche de mărfuri armenești,
Mă înconjurasem de țăndări. De țăndări
Și m-am făcut asemeni.











“pântecosul vas chinezesc în care dormita dragonul”
-sau despre lucrurile care se repară-


nu mă tem, pe mine or să mă lipească la loc
cu mâini îngrijorate,
însângerate de rușine, or să mă refacă sferă
în jurul meu;
îmi amintesc că odată o femeie, ascundea răvașe-n mine
le mestecam meditativ cu porțelanu-n întuneric
deveniseră organele mele

și ea a venit într-o noapte cu cineva
stăteau sprijiniți de perete, acele-i cădeau din păr,
negru peste mine, mă împingea pe poliță, atunci i-am văzut umărul, sărutul lor
calm, interzis, proiectat în venele mele
străvezii și peste ei luna
se spăla în cercul meu, concentrică, și eram
tot mai spre margine, răsuflau amândoi, mi se aburiseră solzii,
eram împins parcă cu toate brațele, un cot el, un cot ea,
parcă pompau la mine, am atins abisul și
zgomot, s-a făcut lumină-n casă, s-a vorbit mult și am auzit
vorbe urâte dar eu
eram deja pe jos
și visam.

m-au adunat atunci, or să mă adune și acum,
voi fi altă vază, alt dragon,
altă femeie cu răvaș în mână.












„fluierele cele trei de pe poliță, întreita muzică”
-sau despre lucrurile care se desfac-

[poem pe voci]

*noi suntem
***trei fluiere
*****vorbim pe rând,
*niciodată deodată.
***cine suflă-n noi, oare cine,
*****așa sincronizat?
*cu care
***de trei ori
*****gură?
*suntem destule
***cât să ne numim
*****nai dezlegat.
*și de ce stăm separate
***dacă lemnul e același?
*****oare ne definesc găurile?
*dar nu contează, ne descurcăm,
***suntem prietene, vorbim
*****seara, la ceai, despre vreme,
*despre ce-am mai făcut toată ziua,
***cine ne-a mai iubit cu buzele
*****cine ne-a mai pus mâna la găuri
*e minunat să te gândești
***că până și respiratul aerului
*****e o muzică la noi, înăuntru,
*aerul care a trecut
***aerisind prin fiecare
*****ca un casanova aeral.
*cu ce folos totuși?
***totul se subțiază în noi și pleacă
*****grăbit, ca o artă ne`nțeleasă.











„mușchii încordați, veșmintele încordate ale statuii”
-sau despre lucrurile care rezistă-

eu sunt zeița frumuseții, autoproclamată
în lipsă de pygmalioni
coapsa mi-am făcut-o singură după cum vedeți
stând tolănită cu marmura pe Styx, să mă sape.

vestmântul parcă îmi curge pe trup;
și voi, oamenii, curgeți, dar nu mă îmbrac cu voi
pentru că sunt zeiță și nu vreau să rămân de tot nudă
când voi o să cădeți de-a binelea.

s-a lăsat praf pe mine, dar nu contează
am să zic că-i Zeus care mă îmbrățișează ca pe Io
să nu-l vadă geloasa soție.














„ondulata oglindă în care încă mai locuiam”
-sau despre lucrurile care reflectă-

și încă mai locuiesc, ca să fiu sincer,
beau ceai dimineața din ce mi se reflectă,
oameni, lucruri
inversate și poate de asta chiar mai
adevărate.
e un rol frumos
nici nu trebuie să ții lumina
pur si simplu o arunci în pereți
ca pe-o minge
ca pe-o nucă
și astfel nici cerul nu te erodează,
ci stă la nivelul suprafețelor tale.

dar
în fiecare zi
o văd pe ea,
ăsta e deliciul zilei
căci ea vine și își topește ochii
în forma mea pătrată,
ea scormonește în mine
și e
din ce în ce mai tristă,
din ce în ce mai bătrână,
cu rujul ca o cumpănă pe buze
ea stă
ascunsă în riduri ca în tranșeele
unui război cu sine
ea tremură învinsă și azi
și mâine
și cade tomnatic pe sofa
și moare zilnic, tot mai adânc
imobilizată
în perne

încât la sfârșit mă întreb
cine se ciobește mai tare dintre noi doi











„cioburile ei mari au zvâcnit în sus”
-sau despre lucrurile care ricoșează-


mă-nalț spre tine, soare,
sunt icarul cu aripi inventate din seu de gravitație,
cu pene ce se trag din altă prăbușire, din altă înălțare,
și iar prăbușire, iar înălțare, și iar și iar
ca omul din strămoși.
oare o să mă simți când vin
tropăind cu sandaua pe stânca văzduhului, spre tine,
culegând fărâmele trecutului de jos?
mă-nalț, tatuează foc îți zic,
stigmatizează fericire
în frunte,
sângele încins e abur spre tine
ființa se simte ca o evaporare
pe care o respir tot eu, făcut atmosferă
ce o să înconjoare Pământul de o mie de ori,
icarosferă cu aripi de ceară fâlfâind până o să lase
umbră pe Pământ și ceara o să curgă, topită
în ploi și-ngălbenind, Pământul o să fie mai Lună.
Ah! Imaginează-ți atunci ce frumos ar fi
lumea să se rotească-n jurul tău cu doi sâni de seleniu
ca o dezrădăcinată Daphne. Și eu o să cad continuu
și-o să mă înalț și-o să oscilez între iubirea voastră bizară.
jos și sus până când mișcarea devine, ea însăși, adevărata rațiune,
un scop în sine.
mă-nalț spre tine, soare.
mă-nalț? sau tu ești cel
ce se prăvale peste mine?












„acvariul ce-și traducea trecutul în ape”
-sau despre lucrurile periculoase când cad-

de câte ori nu am trecut pe lângă acvariul cu pești?
cine l-a uitat acolo în mijlocul camerei nu știu.
ne stă în drum dar nu-i putem ocoli apele
ne este interzis să trecem prin el, să fim puri și oceanici,
din cauza simplei sale naturi paralelipipedice.
ne împiedicăm de el mereu, mai ales în sticla colțurilor,
degeaba încercăm să îl dăm la o parte

eu îl împing mai spre tine, spre partea ta de cameră
dar tu, ca un reflex, ca o maree îl livrezi la mine
și reîncepem jocul cu mutatul centrului prin cerc

ne aduce ghinion
ne poartă noroc
asta-i tot:
ne aduce și ne poartă.

l-am răsturnat din greșeală de câteva ori
grăbindu-mă să răspund la ușă
și tu l-ai răsturnat când încercai să mă faci să-l răstorn
sunând la ușă.

dar știm amândoi un lucru esențial:
cu apa nu e de glumit
ea nu stă după cum vrea vasul
sau dacă ar avea într-adevăr un vas cosmic, esențial, acela s-ar numi gravitație,
restul fiind transvazare spre ultim.
ea udă începând cu picioarele, se urcă în timp ce dibuie corpul – ca în dragoste,
inundă clădirea și noe de-abia a făcut curățenie după noi
ca o menajeră sârguincioasă
și peștii, când cad, cad și răscolesc în covoare
și tac când vorbesc.













„gramofonul în care ne tot zvârcolea un cântec”
- sau despre lucrurile ce nu se opresc -

discul ăla vechi se rotea se rotea
nu l-a oprit nimeni vreodată și cred
că nu mai avea mult până să îi crească
poli magnetici și să se creadă planetă

discul ăla vechi și cântecul care se amesteca
ca sub mixer prin sângele nostru
și nu se oprea nimic
nici soarele nici luna
fluturii cu atât mai puțin
și nici noi nu ne-am oprit vreodată
ca să nu rămânem în urma
cântecului

tu mi-ai spus deversând de cafele
să-l închid nu mai suportai
capul îți vâjâia fantastic
forța centrifugă-l deformase puțin
ca pe calea lactee
dar ce puteam să fac
discul ne poseda
și la urma urmei
muzica asta era așa frumoasă
se prindea de cameră
ca un tapet de pereți
și de noi
ca niște cârlige de viță.
de viață.

chiar și acum, căzut și spart,
discul mai rotește ceva
sub noi, ca o gaură neagră
de vinil.









„paharele de sânge din care au cinat apostolii”
- sau despre lucrurile tainice-

ce-aș putea să spun despre mine? eu sunt paharul lui Iuda.
din mine a băut și încă mai păstrez fire de barbă
încleiate pe fund. și eu am stat lângă toate paharele
despre care se vorbește adesea în legende.
și eu am avut gura plină de vin și m-am lovit cu coastele
de smalțul unor dinți în lungi, plenare libațiuni
în nopțile acelea vagi când se tăcea la cină și când
se auzea doar Iuda, deasupră-mi mestecând
și am avut sângele umplut până sus
bulbucat într-o spumă prea mare pentru mine că urca până-n ceruri
și curgea în pământ.

dar în mine, oricine ar fi văzut, reflectați, ochii lui Iuda
simpli și goi și înfricoșați de divinitate,
doar puțin mai inverși în oglindă,
adică ochiul drept era acum stângul aici și viceversa.
și ar fi văzut pe Iuda, cu capul în jos spânzurat, regretând.












„jocul de șah aflat de ani în remiză”
-sau despre lucrurile care stagnează-

se joacă șah în anticameră și nu știu de ce eu sunt mereu nebunul
cu măciulie ca omul dacic
între doi cai față-n-față, scilo-caribdici
și din păcate nu era niciun pătrat să mă cuprindă
călcam ca prostul pe alături
între pătrate
mă plesnea nervoasă regina
că îi stâlceam piciorul
“nu știi să dansezi, idiotule”
și eu fâstâcit o complimentam
“draga mea, ești piesă”
dar ea se întorcea cu cealaltă parte a tablei la mine
unde un jucător cu palmele la gură
se întreba ce să mai facă cu mine.
aura și-o agățase-n cui la intrare.

acum i se spunea, mută-l acum,
dar el lua mâna de pe mine,
o punea la loc
pe cai, îi mângaia pe coamă,
ei sunt mai agili, nu stau și știu
să sară printre piese.

alb negru alb negru, ce prostie
bucuros mi-aș fi căutat mai degrabă un violet
să mi se potrivească, să mă înmormânteze
sub tablă, sub masă,
poate ar fi mai bine.











„nebunul alb și nebunul negru au dansat în aer”
- sau despre lucrurile uitate -

nebunul alb și nebunul negru s-au întâlnit la mijlocul griului
într-o zi însorită de iunie
nu prea mai aveau ce să-și spună unul altuia
deși trăiseră atât de mult pe aceeași tablă.
au mers la o cafenea unde puteau găsi diferite sortimente de umbre
cele în sirop de cireșe și cele
parfumate cu mentă
și și-au povestit:
nebunul negru are pioni mari acum și e însurat cu o regină verde,
nebunul alb, care e de fapt o nebună albă, a hotărât să rămână fată bătrână.
e cald în cafenea și lumea pare mai coloră.
oricum jocul s-a terminat de mult.

în ciuda voinței lor
nebunul negru avea măciulie albă
nebunul alb avea măciulie neagră
ca să nu uite unul de altul.









„scara înmugurită-ntre iederi spre cer”
-sau despre lucrurile care suie-


Julieto, vreau să mă urc la tine
pe scara Richter
să ne zguduie ceva, timp de vreo două acte
și doica să scape pe jos lucrul de mână
ca o moiră proastă ce ne este.

să ne iubim fără recuzită pe fundal,
suflul tău să fie deasupra cuvintelor ca o cortină,
să cadă dureros ca să puncteze frazele
când se tace, între două aplauze.
să ne despartă astfel, imaterial, doar pentru a avea timp
să ne schimbăm costumele și să trecem la actul următor
cu forțe, cu replici, cu dureri înnoite.

să ne zguduim deci, să surpăm balcoane în Verona,
să se trezească toată lumea
împăienjenită de scaune
ca de un potențial epicentru.
uite, Mercuțio deja s-a plictisit
și tu văd că ai început să caști cu pumnalul în mână
de parcă-ai vrea să improvizezi o moarte,
grăbită, speriată să nu-și dea nimeni seama că ți-ai uitat versurile
sau, și mai rău, că acestea nu rimează.












„lampa ce palpită cu buze solare”
-sau despre lucrurile care ascund lucruri-

ea stinse atunci lampa și noaptea fu vărsată pe noi ca o apă clocotită
spumegată pe cele două țărmuri care eram noi prin convenție,
furioase că nu se pot uni privindu-se lungi și paralele și unduitoare
de-a lungul traseului stabilit de natură și atunci din părul ei căzură pene de păun
de atâta privit unul spre altul și îi simțeam în noapte culorile și insistența irișilor
și fiecare buclă foșnită pe umeri era un Buraq luându-și zborul cu profetul în spate

și în acel moment nu m-am putut abține
am aprins lampa cu gesturi grăbite
ea a stins-o și m-a imobilizat, cu simțurile legate la spate,
când am aprins-o, ea deja dansa pe covoare,
a stins lampa cu piciorul și-a dus-o cu glezna la o parte.

lumină iar și ea era în colț opus de cameră
pe întuneric deja ajunsese la mine
am aprins lampa atunci și m-am vârât sub masă
s-a stins abia când ea-și lua cina peste mine

i-am dat să o stingă, mi-a dat s-o aprind,
am stins-o ca s-o forțez s-o aprindă
a aprins-o ca să mă forțeze s-o aprind.
de-atâtea ori am făcut toate astea
și am purtat-o prin atâtea mâini
începând de la negustorii care au vândut-o prin toate bazarele
și terminând cu noi care nu suntem decât ultima etapă
a iubirii noastre în această cameră unde lumina și umbra
sunt niște decoruri inutile,

dar astăzi e prima dată când ne-a scăpat din mâini
alunecoasă a zburat și
nu era nici în mâinile mele, nici ale ei,
se rotea în aer fără niciun sens,
era atât de neinstruită că nici n-ar fi știut
să se aprindă sau să stingă singură
degeaba fluturam mâinile sub ea
căci a ales să cadă pe covor
și a căzut și-abia atunci din ea ieșise djinul,
deranjat din somnul unde se confiase.










„masca țipând, țipată de Africa”
-sau despre lucrurile care dor-

masca a căzut, îi slăbiseră cuiele,
masca într-un țipăt al durerii,
masca ca un hristos african, răstignit,
îi slăbiseră cuiele pe o formă africană
analoagă cu o cruce.

a țipat cât a țipat, dar la un moment dat
și sunetele se pierd și rămâne liniștea
ca un zid.
ca un zid neșters de praf, pentru că nimeni
nu se încumetase până atunci să o atingă, să o șteargă
și să se murdărească de sudoare
(nu există Veronici pentru Africa)

masca a căzut
și a dezvelit o față,
rictus de perete gol
mimică albă, neașteptat de calmă,
întinsă cu var pe fizionomia tăcerii.

loc gol, într-adevăr,
mult prea liniștit și doar conturul,
urma măștii, a rămas, dar aceasta este și forma feței
și fața tace
în ovale.

unde o fi? pe jos?
sărută pământul? oare mai țipă
fără să fi întemeiat o religie din durerea ei?
fără să o fi transportat peste oceane cu misionari
spre alte Africi,
altele decât cea oficială?

și când mă gândesc că era,
cu țipătul ăla,
cea mai credibilă mască.
și când mă gândesc că, în comparație cu ea, ochii noștri,
cuiele noastre, s-au strâmbat de mult
sub lemnul indiferenței.












„icoana cu sfânta înghesuită în ramele minții”
- sau despre ce s-a întâmplat de fapt -

Sfânta se uită dintre rame,
prin lentilă de artă veche,
căci a auzit gălăgie
și ochii Ei
se deschid cu miile din coaja crăpată
a picturii,
pocnind în penumbră ca
oul cu pui.

bărbatul și femeia s-au certat
chiar acum câteva minute, în acel interior,
fețe roșii + pumnii și să nu uităm
de clasicele palme și au spart
vasul chinezesc și fluierele și statuia aceea
amorțită între oameni și multe alte lucruri cu care
Sfânta se obișnuise precum vederea cu pleoapele,
de când locuia în acel interior.

femeia atunci și-a desfăcut aripile
și-a adunat lucrurile
și a zburat deasupra lumii
departe.

și e ciudat cât de repede se vindecă o cameră de prezența cuiva,
urmele trupului dispar din sofale și se ridică la loc
și aerul rece invadează aerul respirat de ea.
dar urmele din inima lui, oare și acelea or să dispară?

Sfânta vede și-nțelege, Ea e puternică
și dacă a căzut, a făcut-o doar pentru că nu mai suporta ramele
și-ar vrea să respire pe covor.
de asta stă acum ca o madonă resemnată
între scame.

în timp ce el se oprise cu sufletul la fereastră
în prăvălie veche de mărfuri armenești.
se-nconjurase de șiruri de obiecte,
un cosmos neînsuflețit de poliedre,
în speranța că...
...
că ce?


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!