prin radio curge muzica, curge lumea şi curg
emisiunile matinale despre teatru
e jazzul lipicios care rămâne pe lucrurile
lăsate la-ntâmplare şi e
vocea unui crainic
prelinsă în cadă
prin gaura de vid
spre ţevi şi spre
subsolul oraşului şi spre
centrul pământului
unde se locuieşte înfăşat
în magmă.

prin radio trec, prea repede poate
şi prea uşor ca printr-un gât de pasăre, trec
războaiele şi veştile despre Dresda.
trec nume de oameni ucişi,
nume părăsite precum casele,
de-acum goale în fond,
un marc, doi oskar, zece lucas şi alţii
şi mulţi alţii şi mai ales,
numele ăla care ţi s-a oprit
în minte dincolo de orice
onomastică.

numele ăla subit.

e oare nevoie de atât
pentru a-ţi ridica privirea
din încâlcitele goblenuri
într-o dimineaţă aşa frumoasă
că soarele se taie în două pentru oameni
şi se dăruie în pumni?

e nevoie oare doar de-un nume
pomenit, aşa, poate într-o doară,
pentru a-ţi lăsa palma să cadă
alunecoasă-n acul viu
şi sângele să fie una cu timpul
să-şi bată secunda intensă
pe un acoperiş de moară,
cusut în verde de iarbă
cosită, pe un cer argintiu?

ce simţi acum?
trupul nu mai e al tău,
e un obiect ca toate celelalte,
al timpului.
cândva o să plângă, cândva,
nu acum ci cândva, peste o oră poate
sau niciodată. ştie el să măsoare când.
cu mâini tremurătoare, tăcute, triste
apasă un buton, radioul se închide.
şi ce păcat,
era
chiar în momentul
când începuse
spectacolul de jazz...

el a murit, el nu va mai veni.